because - 2 -

si partea a doua a postului anterior:

THE AMSTERDAMS. DE LA 30 LA 1000.
Trupa The Amsterdams cântase până acum câteva săptămâni doar în România. Au cântat la Underlondon, au cântat în Vamă, la Cluj, Timişoara şi cam toate cluburile din Bucureşti. Pentru vara asta, au programate cântări la BestFest, Peninsula si Stuffstock.
Au ajuns în Franţa, pe la începutul lunii iunie, dintr-o întâmplare. Unul din membrii trupei a primit un mail de la Emagic!, firma care organizează festivalul Bestfest la vară. În mail li se propunea să trimită un demo organizatorilor de la Europavox, un festival ce încearcă să reunească trupele mici din toate ţările europene şi să le ajute să crească. Au trimis demo-ul în ultima zi. A primit răspuns, trupa a fost invitată să cânte. Era prima trupă românească invitată acolo, deşi festivalul ajunsese deja la a treia ediţie.
Li s-a cerut şi o piesă cu clip, pe care l-au făcut singuri, în câteva ore, în fabrica unde se întâlnesc de câteva ori pe săptămână să repete. Au apărut şi pe compilaţia Europavox.
Înainte să ajungă în Franţa, au cântat într-un club din Londra, în faţa a 30 de persoane, majoritatea români stabiliţi acolo, veniţi să-i asculte. La festivalul din Clermont-Ferrand au venit cu un avion pe care l-au prins la limită, şi apoi cu un van cu un şofer care, la 150 de km pe oră, şi-a aprins o altfel de ţigară...
Au ajuns la Clermont Ferrand în ziua concertului şi au plecat spre festival, la sound check. Era o clădire mare, cu multe săli de conferinţe şi săli de concerte şi holuri. Organizare impecabilă, echipă tehnică atentă la fiecare detaliu. Au urcat pe scenă, unde trupa Cocoon tocmai dădea proba de sunet. Unul dintre organizatori i-a invitat în dress room. Ieşire prin spatele scenei, urcat scări, traversat coridoare, apoi o uşă pe care scria The Amsterdams şi în paranteză RO. Pe uşa următoare scria Girls in Hawaii.
Un bărbat înalt pe care scria STAFF a intrat şi a început să le explice: soundcheck-ul începe la 17.30, festivalul se deschide pentru public la ora 19.00. Ei urcă primii pe scenă (pentru că englezii de la Gravenhurst au pierdut avionul şi vin mai târziu – până la urmă n-au mai venit deloc), la ora 19.45, au 45 de minute, la 20.30 se termină orice ar fi. La 21.30 pot să mănânce, apoi pot merge la celelalte concerte şi la petreceri. La 2.00 îi ia un van şi îi duce la hotel. Ei dau din cap, managerul spune “Oui, oui”. Omul iese.
Trec cinci minute şi se deschide uşa. “Hello, I’m Helene, I’m in charge with you”. Le spune că la 18.00 încep interviurile cu jurnaliştii care au cerut sa vorbească cu ei. Le mai spune că au şi interviuri filmate, aşa că ar face bine să fie draguţi. Le spune că imediat după concert au un alt interviu cu două jurnaliste din Suedia. Totul bine? Totul bine. Iese.
Băietii deschid o bere, aşteapta soundcheck-ul, stabilesc programul. Andrei (voce) îşi uitase tamburina la hotel, Paul (tobe) spunea că este absolut necesar să se schimbe înainte de concert. Le trebuia o maşină şi un drum până la hotel. “No problem”, a spus omul pe care scria STAFF, şi a ieşit. Au dat proba de sunet, totul părea să fie în ordine, apoi au început interviurile. Prima rundă, patru jurnalişti. Unul era din Franţa, altul din Polonia, altul a dezvăluit abia după interviu că e român. A doua rundă, a treia. Interviurile filmate, întrebări care se repetau (de ce va numiţi aşa, aţi fost în Amsterdam, ce defecte credeţi că are muzica voastră, cine vă inspiră).
Au terminat târziu şi doi dintre ei au plecat la hotel. La 8 fără 20 nu se întorseseră. Un om mititel şi brunet, cu părul creţ şi faţă de spaniol, a început să intre din ce în ce mai des în cabina şi să arate agitat spre ceas. Managerul era calm: “It’s allright it’s allright”. La fără un sfert, omul a spus: “Intraţi pe scenă şi cântaţi fără ei! Trebuie să începeţi”. Au mai dat un telefon, au mai stat două minute şi au plecat spre scenă. S-au întalnit pe hol cu cei doi. “Come on come on come on, get on stage”. N-au mai apucat să ajungă în cabină, au intrat direct pe scenă.
Unde, şoc: în public erau în jur de 800-1.000 de oameni. Băieţii nu cântaseră până atunci decât în faţa a 200-300 de oameni. Când s-au aprins luminile, cei 1.000 de oameni din public au început să aplaude. Lucru ce nu s-ar fi întâmplat la un concert similar din România, mai ales pentru prima trupă din festival, si total necunoscută celor veniţi acolo.
Au început cu Planes.
Oamenii din public, majoritatea tineri - dar, iaraşi atipic, şi câte un bătrân sau o bătrânică care ţineau ritmul dând din cap sau din picior – aplaudau între piese, încurajau, ţipau. Pe unele piese au aplaudat în ritmul tobei, deşi nu-i îndemnase nimeni să facă asta. Le plăcea. Au reacţionat cel mai bine la Academy of Broken Hearts, Petrolize all Mice şi Suffering and Surfing. Pe scenă, trupa românească părea la ea acasă. Au dansat, au ţipat, au vorbit cu publicul. La ultima piesa, tobarul a trecut la voce, chitaristul Ovidiu la tobe, vocalul Andrei la chitară şi tobe. Francezilor le-a plăcut. Amsterdamii au ieşit de pe scenă la ora stabilită. “Thanks for the timing”, le-a spus omuleţul cu păr creţ, mult mai calm acum decât înainte.
Au ajuns direct în cabină, au mai dat un interviu. Le-a plăcut. Au spus că a fost primul lor concert adevărat. Se felicitau reciproc. Apoi au urmat observaţiile “Ai greşit basul pe piesa aia, ai ţipat prea tare în microfon. Da’ nu contează. A ieşit bine”.
După interviu au coborat în public, să asculte Cocoon. Oamenii din public îi recunoşteau şi unii le spuneau că le-a plăcut. După Cocoon a urmat Girls in Hawaii. Până la sfârşit, sala devenise neîncăpătoare, oamenii comunicau cu cei de pe scenă, cântau cu ei, vorbeau.
După concertul Girls in Hawaii, o maşina i-a luat şi i-a dus la hotel. Era 1.00. La 3.00 au stabilit să se întâlnească în holul hotelului, de unde o altă maşină urma să îi ia şi să îi ducă la Paris. Acolo urmau să prindă avionul spre Bucureşti, şi să aterizeze pe aeroportul Băneasa.

(articolul, sub o alta forma, aici)