Tuesday, July 22, 2008

teleportarea

viata mea se imparte in zilele cu semafoare rosii si zile cu semafoare verzi. asta a fost a doua zi consecutiva cu semafoare rosii. toate, s-au vorbit de dimineata, inainte sa ies din casa, m-au pandit si s-au inrosit instantaneu cand m-au vazut.

pe drumul spre casa, care traverseaza tot bucurestiul, cu un vant care mi-au dat impresia ca nu merg pe drum drept ci urc cel mai abrupt deal din bucuresti, sub amenintarea ploii si a furtunii, cu o bicicleta care scartaia si plangea din toate oasele, si cu multe masini care tipau nemultumite la mine, am spus totusi nu metroului. pentru mine, probabil unicul mijloc de transport pe care il voi prefera vreodata bicicletei va fi teleportarea.

rock'n'roll cliché


(fabrica)

noname


(fabrica)

asa arata un actor si scriitor care s-a hotarat sa cante

si suna asa: http://www.myspace.com/mesquins








there she goes



the la's - there she goes
»

exact asa: magic.




paradise

oricine, orice ar zice, acolo e paradise, in cel mai propriu sens al cuvantului. am citit la terasa, am mers cu canoe, am vazut sute de meduze uriase si ratze zburatoare, am inotat departe cu vesta de salvare care ma facea sa plutesc. am vazut epava de aproape si am facut baie dimineata, cand inca nici nu ma trezisem de fapt cu totul, si mi-era incredibil de cald si incredibil de somn.
place of returns.
:)
peeerfect




Wednesday, July 16, 2008

because - 2 -

si partea a doua a postului anterior:

THE AMSTERDAMS. DE LA 30 LA 1000.
Trupa The Amsterdams cântase până acum câteva săptămâni doar în România. Au cântat la Underlondon, au cântat în Vamă, la Cluj, Timişoara şi cam toate cluburile din Bucureşti. Pentru vara asta, au programate cântări la BestFest, Peninsula si Stuffstock.
Au ajuns în Franţa, pe la începutul lunii iunie, dintr-o întâmplare. Unul din membrii trupei a primit un mail de la Emagic!, firma care organizează festivalul Bestfest la vară. În mail li se propunea să trimită un demo organizatorilor de la Europavox, un festival ce încearcă să reunească trupele mici din toate ţările europene şi să le ajute să crească. Au trimis demo-ul în ultima zi. A primit răspuns, trupa a fost invitată să cânte. Era prima trupă românească invitată acolo, deşi festivalul ajunsese deja la a treia ediţie.
Li s-a cerut şi o piesă cu clip, pe care l-au făcut singuri, în câteva ore, în fabrica unde se întâlnesc de câteva ori pe săptămână să repete. Au apărut şi pe compilaţia Europavox.
Înainte să ajungă în Franţa, au cântat într-un club din Londra, în faţa a 30 de persoane, majoritatea români stabiliţi acolo, veniţi să-i asculte. La festivalul din Clermont-Ferrand au venit cu un avion pe care l-au prins la limită, şi apoi cu un van cu un şofer care, la 150 de km pe oră, şi-a aprins o altfel de ţigară...
Au ajuns la Clermont Ferrand în ziua concertului şi au plecat spre festival, la sound check. Era o clădire mare, cu multe săli de conferinţe şi săli de concerte şi holuri. Organizare impecabilă, echipă tehnică atentă la fiecare detaliu. Au urcat pe scenă, unde trupa Cocoon tocmai dădea proba de sunet. Unul dintre organizatori i-a invitat în dress room. Ieşire prin spatele scenei, urcat scări, traversat coridoare, apoi o uşă pe care scria The Amsterdams şi în paranteză RO. Pe uşa următoare scria Girls in Hawaii.
Un bărbat înalt pe care scria STAFF a intrat şi a început să le explice: soundcheck-ul începe la 17.30, festivalul se deschide pentru public la ora 19.00. Ei urcă primii pe scenă (pentru că englezii de la Gravenhurst au pierdut avionul şi vin mai târziu – până la urmă n-au mai venit deloc), la ora 19.45, au 45 de minute, la 20.30 se termină orice ar fi. La 21.30 pot să mănânce, apoi pot merge la celelalte concerte şi la petreceri. La 2.00 îi ia un van şi îi duce la hotel. Ei dau din cap, managerul spune “Oui, oui”. Omul iese.
Trec cinci minute şi se deschide uşa. “Hello, I’m Helene, I’m in charge with you”. Le spune că la 18.00 încep interviurile cu jurnaliştii care au cerut sa vorbească cu ei. Le mai spune că au şi interviuri filmate, aşa că ar face bine să fie draguţi. Le spune că imediat după concert au un alt interviu cu două jurnaliste din Suedia. Totul bine? Totul bine. Iese.
Băietii deschid o bere, aşteapta soundcheck-ul, stabilesc programul. Andrei (voce) îşi uitase tamburina la hotel, Paul (tobe) spunea că este absolut necesar să se schimbe înainte de concert. Le trebuia o maşină şi un drum până la hotel. “No problem”, a spus omul pe care scria STAFF, şi a ieşit. Au dat proba de sunet, totul părea să fie în ordine, apoi au început interviurile. Prima rundă, patru jurnalişti. Unul era din Franţa, altul din Polonia, altul a dezvăluit abia după interviu că e român. A doua rundă, a treia. Interviurile filmate, întrebări care se repetau (de ce va numiţi aşa, aţi fost în Amsterdam, ce defecte credeţi că are muzica voastră, cine vă inspiră).
Au terminat târziu şi doi dintre ei au plecat la hotel. La 8 fără 20 nu se întorseseră. Un om mititel şi brunet, cu părul creţ şi faţă de spaniol, a început să intre din ce în ce mai des în cabina şi să arate agitat spre ceas. Managerul era calm: “It’s allright it’s allright”. La fără un sfert, omul a spus: “Intraţi pe scenă şi cântaţi fără ei! Trebuie să începeţi”. Au mai dat un telefon, au mai stat două minute şi au plecat spre scenă. S-au întalnit pe hol cu cei doi. “Come on come on come on, get on stage”. N-au mai apucat să ajungă în cabină, au intrat direct pe scenă.
Unde, şoc: în public erau în jur de 800-1.000 de oameni. Băieţii nu cântaseră până atunci decât în faţa a 200-300 de oameni. Când s-au aprins luminile, cei 1.000 de oameni din public au început să aplaude. Lucru ce nu s-ar fi întâmplat la un concert similar din România, mai ales pentru prima trupă din festival, si total necunoscută celor veniţi acolo.
Au început cu Planes.
Oamenii din public, majoritatea tineri - dar, iaraşi atipic, şi câte un bătrân sau o bătrânică care ţineau ritmul dând din cap sau din picior – aplaudau între piese, încurajau, ţipau. Pe unele piese au aplaudat în ritmul tobei, deşi nu-i îndemnase nimeni să facă asta. Le plăcea. Au reacţionat cel mai bine la Academy of Broken Hearts, Petrolize all Mice şi Suffering and Surfing. Pe scenă, trupa românească părea la ea acasă. Au dansat, au ţipat, au vorbit cu publicul. La ultima piesa, tobarul a trecut la voce, chitaristul Ovidiu la tobe, vocalul Andrei la chitară şi tobe. Francezilor le-a plăcut. Amsterdamii au ieşit de pe scenă la ora stabilită. “Thanks for the timing”, le-a spus omuleţul cu păr creţ, mult mai calm acum decât înainte.
Au ajuns direct în cabină, au mai dat un interviu. Le-a plăcut. Au spus că a fost primul lor concert adevărat. Se felicitau reciproc. Apoi au urmat observaţiile “Ai greşit basul pe piesa aia, ai ţipat prea tare în microfon. Da’ nu contează. A ieşit bine”.
După interviu au coborat în public, să asculte Cocoon. Oamenii din public îi recunoşteau şi unii le spuneau că le-a plăcut. După Cocoon a urmat Girls in Hawaii. Până la sfârşit, sala devenise neîncăpătoare, oamenii comunicau cu cei de pe scenă, cântau cu ei, vorbeau.
După concertul Girls in Hawaii, o maşina i-a luat şi i-a dus la hotel. Era 1.00. La 3.00 au stabilit să se întâlnească în holul hotelului, de unde o altă maşină urma să îi ia şi să îi ducă la Paris. Acolo urmau să prindă avionul spre Bucureşti, şi să aterizeze pe aeroportul Băneasa.


(articolul, sub o alta forma, aici)

Monday, July 14, 2008

because

pentru ca vreau sa scriu altfel si despre altceva
pentru ca singurele doua reviste pentru care urma sa scriu in vara asta m-au dezamagit
pentru ca una dintre ele - the better half - se desfiinteaza
pentru ca toate dorintele sunt vane in cele din urma
pentru ca nu gasesc cuvintele potrivite. si pentru ca asta incepe sa ma defineasca

SUNSET RUBDOWN
Au cântat în Lyon, într-un club amplasat pe un vapor, care se numeşte Sonic. Nu este un vapor în adevarul sens al cuvântului, mai degrabă o bărcuţă ruginită care scârţâie din toate oasele. Se fumează pe punte. Când am ajuns acolo, pe vaporaş nu erau decât trupele din deschidere, 9-10 oameni. Am plătit opt euro pentru al treilea bilet vândut până atunci pentru concert.
Când am decis să plec într-o vacanţă absolut neprogramată, faptul că pe traseu mă intersectam într-un club cu cei cinci canadieni de la Sunset Rubdown a avut o influenţă aproape decisivă. Concertul era programat pe 4 iunie. Bilete mai erau sigur, îmi spusese, la telefon, unul din angajaţii clubului. După ce am trecut de găştile de negri de la periferii, care mă fixau cu ochi destul de nepământeşti, după ce am mers în jur de zece staţii cu tramvaiul T1, am traversat centrul şi apoi unul din podurile peste râul Saône, am ajuns la adresa Quai des Etroits nr 4. Am ajuns acolo în jur de ora 9. Deşi concertul era programat pentru 8, locul era pustiu. Am intrat. “Oui, biensur, Sunset Rubdown chantent ici ce soir”. Am mai aşteptat aproximativ o jumătate de oră până a început prima trupă din seara aia. Se numeau Solar şi arătau destul de sălbatici şi speriaţi pentru o trupă din Lyon. A doua trupă se numea (Please) Don’t Blame Mexico şi venea din Paris. Cu un sunet ceva mai înghegat şi ceva bucăţi care aduceau a Sunset Rubdown, aceştia au reuşit să îi aducă în faţa scenei pe cei 20-30 de oameni care se adunaseră până la acea oră în bar.
Când au coborât de pe scenă, iar mulţimea s-a făcut din nou nevazută (în club nu se fuma), Spencer Krug, solistul trupei Sunset Rubdown (acelaşi de la Wolf Parade), a ieşit din ascunzătoare şi a început să verifice microfoane, să vorbească cu ceilalţi membri ai trupei. A apărut, pe bar, improvizat, şi un stand cu cd-uri şi tricouri Sunset Rubdown. Cei cinci membri ai trupei n-au avut loc pe scena mică a clubului, aşa că Spencer Krug şi Camilla Wynn Ingr (voce, percuţie) au coborât cu instrumentele de pe scenă şi s-au instalat pe spaţiul rezervat publicului. Concertul a început puţin înainte de miezul nopţii.
Spencer Krug nu a dezamăgit la nici un nivel. Între piese, vorbea cu publicul, maxim 20-30 de oameni. Nu se înghesuia nimeni, oamenii nici nu îndrăzneau să înainteze prea mult spre scenă. Camilla ne-a spus să venim mai aproape dacă simţim nevoia. Am simţit-o. Vorbea în franceză şi zâmbea tot timpul. Spencer Krug se scuza când lovea pe cineva din public cu chitara sau cu vreun cablu.
Făceau pauze lungi între piese ca să vorbească, să povestească (“Ieri am cântat la Paris, azi suntem în Lyon şi mâine? Ce era mâine?”), să îşi regleze instrumentele şi să bea apă. “E teribil de cald aici”, Krug îşi şterge picăturile de apă care îi alunecă pe nas. Cântă implicat, sare de pe scaun apoi se aşază din nou ca să ajungă la microfon, loveşte clapele ca şi când totul ar depinde de asta. În stânga are toba mare cu care ţine ritmul alături de tobar. Cei cinci schimbă instrumentele între ei de la o piesă la alta, la un moment dat Krug cântă şi la orgă şi la chitara şi spune că e prima oară când încearcă să facă aşa ceva. Îi iese de minune.
După prima piesă, publicul pare hipnotizat. Din când în când, vaporul dă senzaţia că se clatină de la zgomot şi oameni. Piesele au versuri aparent lipsite de orice logică (“I don’t really want to swim with you” – repetat obsesiv, molipsitor, deprimant şi optimist în acelaşi timp), dar din când în când apare un fragment care explică (“And if I ever hurt you, It will be in self-defense”). Alte piese au fragmente lungi lipsite de versuri, monopolizate de clape şi chitări.
De pe puntea vasului, senzaţia se amplifica. Auzeam clipocit de apă şi finalul de la Magic vs Midas: “See, you made up a list of your luckiest stars/and you made me familiar to you in the dark, when you said that you wish you were worse than you are”. O piesă care, ca şi Shut Up I Am Dreaming şi Us Ones in Between – suna destul de nefinisat şi brut ca să impresioneze şi să livreze mesajul nealterat. În final, am înţeles raţiunea acelui concert la care au venit doar 30 de oameni, dar şi amplasarea in clubul de pe apă. Făceau, practic, parte din concert.

Thursday, July 10, 2008

and this!



Kitty Daisy & Lewis - Going Up The Country

killer dog

cred ca, daca as elimina din peisaj grimasa ucigasa a unuia din cei trei caini cat mine de mari care m-au alergat acum cateva nopti pe o sosea din bucuresti, la 2 noaptea, si m-au muscat de roata de la bicicleta - ar arata cam cum arata cutzul de mai jos.
to kill or not to kill?
i go with peace.
would they?


time passes strangely

so thank God for the music




late of the pier - the bears are coming





late of the pier - heartbeat

Wednesday, July 02, 2008